Browsing Category:

Uncategorized

De la Paris la Vaslui

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 27, 2017

S-a făcut seară și ne-am îndreptat cu o oarecare grabă spre Vaslui, un oraș mic, cu nu foarte multă istorie, dar „renume” mare. Sunăm într-un ultim moment pentru a găsi o pensiune care ne poate primi și cu Ajna.

Ajunși în fața locației și crezând că am greșit adresa din cauza manelelor date la maxim ce se auzeau din interior, am rămas toți în mașină pentru a reflecta puțin și a încerca să găsim altă variantă. Obosiți și oarecum anoști, am ales să rămânem acolo peste noapte, era deja târziu și aveam nevoie de odihnă. Intrând în pensiune, ne-a întâmpinat recepționistul, un băiat cu un zâmbet cald, care, cu brațele deschise ne primește și, ulterior, ne duce spre camera noastră. Am fost oarecum amuzați de ceea ce se petrecea, mai ales că, atât eu cât și Vali, preferăm muzica jazz și rock, iar această întâmpinare grandioasă era puțin prea mult pentru amândoi. Într-un mod paradoxal, ținând cont și de faptul că eram destul de obosiți, ne hotărâm să coborâm pentru a vedea ce se întâmplă.

O sală mare, cu pereții roz și barul spre ieșire, cu păcănelele undeva în dreapta și o mini-scenă așezată frontal- O primă imagine a sălii de eveniment din Vaslui.

Ne-am îndreptat spre bar și l-am salutat din nou pe băiatul de la recepție, care acum era barman. I-am cerut un whisky sec și 2 minute din timpul dumnealui, pentru a ne povesti despre afacerea pensiunii din Vaslui. Aparent, manelele erau cântate live de un band, ceea ce m-a impresionat într-o oarecare măsură. I-am povestit despre proiectul meu și ce anume caut să fotografiez, așa că fără nicio ezitare, pleacă și se întoarce cu domnul Costel Spânache, un domn cu o înfățișare aristocrată, amintindu-mi de Zubin Mehta. Ieșim cu dumnealui afară și-i punem câteva întrebări. Ne-a povestit în mare despre viața lui, faptul că are studii în muzică și că știe să cânte la câteva instrumente, lucru ce ni l-a dovedit ulterior. Auzind aceste lucruri, am rămas cel puțin uimită, dar în capul meu mă frământa o întrebare :” De ce aici și de ce manele? „. Ne-a invitat înăuntru pentru a ne cânta ceva, iar, ca prin magie, mica sala din Vaslui s-a transformat într-o cameră de concert, iar domnul Costel și-a pus colegii de cântare la treabă. Ne-a cântat piese alese și de un rafinament rar, în diferite limbi și la diferite instrumente. M-am emoționat teribil, mintea-mi zbura în 1000 de locuri și sala era îmbibată de piese precum „Besame mucho”.

 

După ce ne-a demonstrat ce poate, ne-a invitat afară pentru a discuta pe îndelete ceea ce tocmai s-a întâmplat. A fost un moment unic, care m-a lăsat fără suflare, iar, pentru o clipă, cuvintele nu-și mai aveau deloc rost. Mă simțeam ignorantă, lucru pe care nu pot spune că-l simt prea des, dar se pare că, încă o dată, am pus ștampile pe oameni fără a-i cunoaște. Ne-a povestit cum și-a petrecut anii pe străzile Parisului, cântând alături de chitara lui, cum și-a dedicat viața pentru muzică și cum o va mai face și în continuare. Domnul Costel cântă în prezent la simfonia din Vaslui și are de gând să concerteze chiar și-n capitală. S-a întors acasă, spune el, căci Vasluiul tot „acasă” rămâne, concept pe care cu greu îl găsești pe Champs-Élysées. 

Aici i-am cunoscut și pe membrii trupei ACORD, Nelu Căldare, Bojoagă Viorel și Barbu Georgian, cei trei cântând la voce, dar și pe ce Marian Bârzoi, care cântă atât la clape, cât și la tobe și trompetă.

 

Povestea continuă cu tânărul solist, Georgian, care ne-a invitat a doua zi la el acasă pentru a ne împărtăși povestea lui de viață.

 

A doua zi, Vasluiul s-a bucurat de soare, iar domnul Costel ne-a invitat să luăm masa în oraș înainte să plecăm. Aflați aici, mi-a împărtășit și ceea ce iubește. – Sănătatea, Muzica, Familia, Vasluiul și Parisul.

A fost o experiență înfloritoare, unde am făcut abstracție de moștenirea educațională pe care o am și, prin excelență, am primit cu brațele deschise noi practici. Deschide-ți ochii, dar mai ales inima, iar în acel moment, universul va gravita în jurul ființei tale.

 

Revin…

 

Au cinéma MON AMOUR

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 11, 2017

Cu o zi în urmă nu puteam spune că știu foarte multe despre Piatra Neamț, un oraș pierdut prin Subcarpați, aflat undeva nu foarte departe de Iași, dar, din întâmplare, aveam câteva idei despre personalitatea debordantă a locuitorilor din nord-est. Din școală nu înveți multe, sistemul actual îți „predă”, la propriu, moștenirile gândirii filtrate, nu doar prin filtrul personal, ci mai degrabă prin cel colectiv, care, din punctul meu de vedere nu descrie prea bine așa zisul adevăr. Revenind, experiența este indispensabilă pentru un om ce vrea să descopere și/sau să-și păstreze o credință. Așa s-a întâmplat și în acest mic orășel de lângă munți, unde l-am întâlnit pe domnul Victor Purice, care, prin perseverentă dar mai ales prin creativitate, a reinventat, într-un mod iconic, Cinema Dacia.

Auzisem vag de acest domn și de Cinema Dacia, așa că m-am hotărât să trec și pe la dumnealui, dacă tot ajunsesem în orașul vegheat odinioară de Ștefan cel Mare. Am intrat în clădire, o sală mare, plină de povestea a zeci de postere de film. Aici l-am găsit și pe domnul Victor, care, întâmplător sau nu, preferă să-și petreacă cea mai mare parte din timp în clădirea cinemaului. Ne-a primit cu brațele deschise și ne-a povestit despre pasiunea pe care o are pentru film, dar, în mod particular, pentru acest mic, în prezent mare, cinema. În toamna lui 2016 și-a făcut debutul filmul „Cinema, mon amour”, regizat de Alexandru Belc, un film documentar în care se prezintă situația dramatică a domnului Victor, care se luptă din toate puterile pentru a salva de la mistuire Cinema Dacia, un loc care, cu greu, mai este circulat de omul modernist. Într-o lume în care multinaționalele apar de nicăieri, este destul de imposibil să mai convingi individul să aprecieze și să susțină unicitatea. Aflați aici, în biroul lui, ce-i descria cu exactitate trecutul, l-am rugat pe domnul Purice să ne spună ce anume iubește, explicându-i, în mare, despre proiectul meu și ceea ce aș vrea să promovez. S-a deschis și el în fața lumii și, așa cum era de așteptat, a scris acest mesaj pe foaia de hârtie.

 

Am rămas surprinsă de puterea pe care acest om o are, dar mai ales de iubirea pentru artă, iubire care l-a scos din impas. Oare este bine să ne păstrăm tradiția, să cumpărăm tot de la „boulangerie” sau să mergem la „supermarché”? Suntem cel puțin ignoranți să credem că produsul oferit de o multinațională este mai calitativ, cât despre originalitate, să fim serioși, omul modernist e tras la indigo, iar problema nu este în exterior, ci în gândire. Ni s-au prezentat atât de multe credințe încât ne este foarte greu să mai avem liber arbitru. Dacă analizăm trecutul, în prezent trăim cea mai liniștită și pacifistă perioadă din istoria omenirii, dar ceea ce mulți nu realizează este că libertatea în gândire nu mai există, ci urmăm un tipar impus de societate, trăind cu impresia că suntem autonomi, când adevărul este că niciodată în istoria omenirii n-am fost atât de controlați. 

 

Am plecat din acel loc cu sufletul împăcat, căci universul nu va lăsa în paragină omul ce trăiește prin iubire.

 

 

 

Aici puteți să vizionați trailer-ul:

 

Revin…

Ce iubesc românii

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 3, 2017

Probabil v-ați obișnuit cu mine și cu întrebarea mea veșnică: „Tu ce iubești?” , mii de români răspunzându-mi la ea. După cum bine știți, am mers cu Proiectul Iubesc în multe orașe și am organizat câteva turnee. Acum m-am gândit să schimb puțin proiectul și să îl fac cât mai autentic, așa că am pornit la drum cu Vali și Ajna (câinele nostru), pentru a pune această întrebare la cât mai mulți oameni. Idee este la fel, dar fotografiile s-au schimbat. În loc să fac poze oamenilor într-un studio sau o locație, mă duc la ei „acasă” și le fac poze în mediul lor.

Nu vreau să vă rețin prea mult, așa că voi lăsa imaginile să vorbească.

Am pornit la drum spre Constanța, unde ne-am oprit puțin pe malul mării, am prins o vreme frumoasă iar Ajna s-a arătat foarte entuziasmată de ceea ce se petrece.

 

 

Nu am poposit mult aici și ne-am continuat drumul spre Jurilovca, acolo unde drumeția noastră a început. Ne-am cazat la o pensiune frumoasă, care, pe lângă faptul că era poziționată în inima naturii, accepta și animale, o problemă destul de mare atunci când pornești cu animalul de companie la drum.

 

 

Ne-am lăsat bagajele și am început să ne alăturăm sătenilor, întrebându-i despre iubire. Aici l-am cunoscut și pe domnul Ștefan, fost irigator, care, nemulțumit de plecarea nepoților în străinătate, și-a exprimat cu patos iubirea de țară.

 

Jurilovca este un sat cu tradiție, oamenii îmbrăcâdu-se încă în costume specifice zonei, colorați în exterior dar și în interior. Am fost fascinată de acest loc și am vrut să ne continuăm călătoria în Deltă, lăsând acest sat primitor în urmă.

Ce am descoperit în acea zonă și ce anume am fotografiat o să vedeți curând. Până atunci vă las să vă bucurați de ce am făcut în Jurilovca.

 

 

Revin…

Tu ce iubești?

 

Fotografiile au fost realizate cu Nikon D810, folosind un obiectiv 24-70 cu f2,8. 

Omul nu este un lucru

Posted in Uncategorized
on noiembrie 14, 2016

Când eram mică, eram un observator al lumii, întrebam și așteptam să mi se dea răspunsuri, priveam și acumulam informații ce ulterior m-au făcut să fiu eu, un eu de care nu știu câtă nevoie am. Mama îmi spunea mereu : „Ești un copil, trecut nu ai, ci doar prezent și viitor, învată și creează-ți viitor, căci viitorul îți va fi prezent și trecut”. Așa că m-am dus la școală, la biserică, am ascultat știrile de la ora 5 și am devenit un cetățean corect, învățat și respectos, cu frici necontrolate și vise înfundate.

Copilul vine gol pe lume, fără nimic înscris în el. Pentru societate el nu există, ci urmează să fie, este un proces. Atât preotul, profesorul cât și politicianul investesc în fiecare copil, pentru că fiecare copil este un potențial, atât de bine cât și de rău. Politicianul caute să câștige voturi, iar acest potențial prieten, este abătut către o cale care va îndeplini dorința politicianului. Cine este profesorul fără elevi, cine este Papa fără creștini și cine este politicianul fără susținători? Intrăm într-o lume unde ni se impregnează adevăruri moștenite, ni se dă o religie, ni se zice să învătăm matematici și să respectăm puterea. Dar noi ce vrem de fapt ? Suntem întrebați noi oare dacă vrem sau nu să mergem la biserică? Să fim creștini sau budiști? Părinții , la rândul lor, niște copii cu credințe moștenite, îți transmit și ție dogma lor. Grija lor e din iubire, iar de aceea ei pot fi exploatați ușor din exterior. Libertatea de a alege este cel mai mare lux modernist. Pretutindeni există oameni cu interese personale în fiecare copil, copilul fiind o tablă neagră, nimic nu este înscris pe el, problema este în mâna celui ce ține creta. Copilul crește și devine adolescent, iar atunci realizează că nu este ceea ce vrea să fie, începe  să aibă ură pentru educație, politică și chiar părinți. Atunci ajunge într-o extremă, i se zice că este lipsit de control. Problema pe care nu o observă părintele și pe care nu o poate recunoaște este că acest copil s-a aflat deja într-o extremă în copilărie, iar trezit ulterior, dă în altă extremă bolnăvicioasă, unde vrea să respingă adevărurile ce i s-au dat. Și-atunci acel copil, adolescent, tânăr și în final bătrân, se luptă cu ceea ce i s-a oferit în copilărie, încercând să-și găsească buretele ce-ar putea șterge creta, dar în acel moment este deja mult prea târziu. Copilul a fost infectat cu cel mai contagios și fără de leac virus.

Cea mai mare dificultate a adultului este că pretinde că știe mai bine. Copilul permite această cunoaștere din simplul motiv că el nu știe ce va deveni. Copilul, de altfel, nu este conștient că adulții nu știu mai bine. Mi s-au tăiat aripile de multe ori când eram copil, mi s-au spulberat vise din simplul fapt că nu eram făcută pentru ele, că nu aveam talent, curaj sau suficient de mulți bani. M-am îndreptat spre o lume accesibilă mie, am moștenit informații și-am devenit un adult coerent. Dar într-o zi, aflată în anii adolescentini, mi-am dat seama de ceva, informația trebuie acceptată, dar trecută printr-un filtru personal. Cunoașterea nu înseamnă nimic fără experiență. Eram în gimnazială, la ora de geografie, învățam capitalele europene. Pentru a învăța ceva trebuia să înțeleg întâi totul logic, aici apărea și marea problemă cât și certurile cu profesorii, căci nu mi se dădeau răspunsuri satisfăcătoare. Uitându-ne pe hartă, după oră, m-am dus la profesor și l-am întrebat: „De ce pe hartă există linii între tări, există și în realitate ?”. Profesorul a început să râdă și a plecat, iar în acel moment m-am simțit extrem de prost, mi se părea că nimic nu are logică, că învăț niște lucruri eronate și nimeni nu mă poate ajuta în privința asta. De-atunci am refuzat să mai pun întrebări aparent stupide și să preiau informația ca atare. Nimic mai greșit, am ieșit ulterior din țară și chiar nu existau linii, de ce profesorii nu au imaginație și de ce îți predau o cunoaștere ce nu le aparține?

Mai târziu, aflată deja în liceu, cu un repuls deosebit în ceea ce privește societatea și învățământul, pun o întrebare retorică tatălui meu vitreg: „Tu asculți manele?”, și încep să râd, având în vedere că tricourile cu ACDC nu-mi lipseau din garderobă. Pe moment, nu-mi spune nimic, iar după o săptămână vine la mine și-mi zice: „Nu îmi plac”. Nu înțelegeam nimic, uitasem întrebarea, dar m-a lămurit îndată. Mi-a spus că a asultat timp de o săptămână mai multe tipuri de manele, de la diferiți interpreți și nu i-au plăcut. Am muțit pentru o secundă și mi-am dat seama că devenisem exact ce nu suportam, un ignorant. Nu ascultasem niciodată o manea cap-coadă pentru a spune că nu-mi place, ci moștenisem un adevăr ce nu-mi aparținea. Mi-am cerut scuze față de tatăl meu și atunci a fost prima dată când am conștientizat că experiența este singura cunoaștere validă.

Revenind la copil, soluția pentru a putea crește un copil este de-ai da posibilitatea experienței și alegerii. Nu te face doctor pentru că sunt și eu doctor, nu fi creștin pentru că așa sunt și eu, nu fi artist dacă ție-ți plac cifrele. Lasă copilul să descopere lumea, nu i-o da gata creată, căci experiența te face să diferențiezi singur binele de rău, și să nu uităm că atât binele cât și răul sunt concepte relative. Binele meu nu trebuie să corespundă cu al tău. Rolul părintelui este de a îndruma ființa, nu de a picta obiectul. Deși credem că știm mai bine, ne comportăm cu acești copii fără a vedea ființa și conștiința lor, ci mai mult vedem în ei un obiect ce poate să fie pictat, întreținut și rașchetat.

Lasă copilul să zboare, căci libertatea este cel mai suprem act de iubire.

 

Revin…

Protejat: Mai sus de nori

Posted in Uncategorized
on noiembrie 4, 2016

Acest conținut este protejat prin parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

/
Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Gând 1- Portretul artistului modernist

Posted in Blog, Uncategorized
on octombrie 23, 2016

Cabluri negre ce străpung albul cerului, ce peisaj de visare. Mă pierd în culori grizate, pe Vivaldi și ceai negru, cu picioarele ridicate pe tavan și cu mintea puțin mai sus. Unii mi-ar spune că-mi pierd timpul, dar ce poate să fie mai autentic decât trăirea intensă și bolnăvicioasă a artistului ce stă în camera fără geamuri ?

Îmi place ceaiul amar, căci dulcele-i plăcere, iar sufletul alimentat cu normalitate, moare. Am totuși un balcon, din camera fără ferestre, cu draperii negre ce nu lasă albastrul să treacă. Și trăiesc așa în culori grizate, culori pale de toamnă. Mereu mi-a plăcut Vivaldi, pe tata l-a ajutat să-și transforme viața-n artă, te face să simți mai bine amarul. Iar Vivaldi cânta și pe vremea în care mi-am pierdut pianina, odată cu integritatea. Cum să-ți pierzi o pianină și cum să-ți pierzi integritatea? Am spus integritate sau identitate, cam același lucru pentru un om ce suferă din tinerețe de demență. Mi-am pierdut și copilăria, pe muzica lui Vivaldi, cu tot cu pianină, degete zvelte și zâmbete de înghețată.

Îmi plăcea dulcele, dar acum prefer tigara. Am încercat să-mi găsesc copilăria, am pus chiar afișe cu ea prin oraș, dar nu mă sunau decât omanei ce-și găseau propria-i copilărie și o confundau cu a mea. Puteam să mint și să îi iau copilăria altui om, pe câțiva bani, toată lumea mi-ar fi dat-o. Ce nu găsești în ziua de astăzi de vânzare? Poate atunci i-am oferit unui om integritatea mea, dar pianina tot nu știu unde am pierdut-o, cred că undeva după ce mi-am pierdut și identitatea.

Acum sunt un neutru, nici alb, nici negru, nici bine, nici rău, am exclus dualitatea de mult și am devenit un întreg. Trăiesc în culori grizate, într-o unitate perfectă…ce imagine absurdă a artistului modernist.

 

Revin.