Au cinéma MON AMOUR

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 11, 2017

Cu o zi în urmă nu puteam spune că știu foarte multe despre Piatra Neamț, un oraș pierdut prin Subcarpați, aflat undeva nu foarte departe de Iași, dar, din întâmplare, aveam câteva idei despre personalitatea debordantă a locuitorilor din nord-est. Din școală nu înveți multe, sistemul actual îți „predă”, la propriu, moștenirile gândirii filtrate, nu doar prin filtrul personal, ci mai degrabă prin cel colectiv, care, din punctul meu de vedere nu descrie prea bine așa zisul adevăr. Revenind, experiența este indispensabilă pentru un om ce vrea să descopere și/sau să-și păstreze o credință. Așa s-a întâmplat și în acest mic orășel de lângă munți, unde l-am întâlnit pe domnul Victor Purice, care, prin perseverentă dar mai ales prin creativitate, a reinventat, într-un mod iconic, Cinema Dacia.

Auzisem vag de acest domn și de Cinema Dacia, așa că m-am hotărât să trec și pe la dumnealui, dacă tot ajunsesem în orașul vegheat odinioară de Ștefan cel Mare. Am intrat în clădire, o sală mare, plină de povestea a zeci de postere de film. Aici l-am găsit și pe domnul Victor, care, întâmplător sau nu, preferă să-și petreacă cea mai mare parte din timp în clădirea cinemaului. Ne-a primit cu brațele deschise și ne-a povestit despre pasiunea pe care o are pentru film, dar, în mod particular, pentru acest mic, în prezent mare, cinema. În toamna lui 2016 și-a făcut debutul filmul „Cinema, mon amour”, regizat de Alexandru Belc, un film documentar în care se prezintă situația dramatică a domnului Victor, care se luptă din toate puterile pentru a salva de la mistuire Cinema Dacia, un loc care, cu greu, mai este circulat de omul modernist. Într-o lume în care multinaționalele apar de nicăieri, este destul de imposibil să mai convingi individul să aprecieze și să susțină unicitatea. Aflați aici, în biroul lui, ce-i descria cu exactitate trecutul, l-am rugat pe domnul Purice să ne spună ce anume iubește, explicându-i, în mare, despre proiectul meu și ceea ce aș vrea să promovez. S-a deschis și el în fața lumii și, așa cum era de așteptat, a scris acest mesaj pe foaia de hârtie.

 

Am rămas surprinsă de puterea pe care acest om o are, dar mai ales de iubirea pentru artă, iubire care l-a scos din impas. Oare este bine să ne păstrăm tradiția, să cumpărăm tot de la „boulangerie” sau să mergem la „supermarché”? Suntem cel puțin ignoranți să credem că produsul oferit de o multinațională este mai calitativ, cât despre originalitate, să fim serioși, omul modernist e tras la indigo, iar problema nu este în exterior, ci în gândire. Ni s-au prezentat atât de multe credințe încât ne este foarte greu să mai avem liber arbitru. Dacă analizăm trecutul, în prezent trăim cea mai liniștită și pacifistă perioadă din istoria omenirii, dar ceea ce mulți nu realizează este că libertatea în gândire nu mai există, ci urmăm un tipar impus de societate, trăind cu impresia că suntem autonomi, când adevărul este că niciodată în istoria omenirii n-am fost atât de controlați. 

 

Am plecat din acel loc cu sufletul împăcat, căci universul nu va lăsa în paragină omul ce trăiește prin iubire.

 

 

 

Aici puteți să vizionați trailer-ul:

 

Revin…

Moldova lui Ștefan cel Mare

Posted in Blog
on aprilie 6, 2017

Pierduți pe drumuri, am ajuns și la Palatul Știrbei din Dărmănești, dar era închis pentru renovări, așa că am oprit în vârful dealului și ne-am bucurat puțin de priveliște. Ajna s-a arătat extrem de încântată.

  

Am ajuns în Piatra Neamț, a fost pentru prima dată când am vizitat acest oraș, știam de la mama că este un orășel liniștit și ferit de pericole, înconjurat de munți și păduri. Am luat masa, la o terasă, pornind după spre centrul orașului. Fără să exagerez, în Moldova nu cred că există oraș fără măcar o statuie cu Ștefan cel Mare, am văzut chiar și la sate. Mi-aș dori ca și oltenii să îl promoveze mai mult pe Brâncuși, să sperăm totuși că intră ansamblul lui sculptural din Târgu-Jiu în UNESCO și se va rezolva chestiunea de la sine.

Revenind, ne-am plimbat puțin prin centrul orașului, unde am întâlnit-o pe Irina Trofin, o femeie plină de culoare, atât în exterior, dar și pe interior. Cu un simț al umorului desăvârșit și cu o energie puțin spus pozitivă, Irina ne-a împărtășit împreună cu mesajul ei și una dintre poeziile pe care ea le-a scris în tinerețe. Lucrează în prezent ca asistent social, după program predând psihologie și/sau sociologie.

Nu departe, am întâlnit-o și pe doamna Gavril Maria, o iubitoare a naturii și a vieții, din păcate pentru ea, am observat că orașul Piatra Neamț nu dispune de atât de multe parcuri.

Cu greu ne-am desprins de orășel, dar nu înainte ca doamna Ana Teodorescu să ne invite la ea acasă pentru o porție de gem de cireșe amare. O doamnă extrem de educată, cu un simț estetic rafinat și cu o bibliotecă plină de cărți. Ne-a povestit despre tinerețe, artă, pasiune și mai ales iubire. La cei 78 de ani ai ei, privește viața nu ca pe o încercare, ci ca pe o oportunitate. Mesajul ei ne-a lăsat fără cuvinte.

Am făcut o ultimă oprire înainte să ieșim din oraș pentru a surprinde acest apus spectaculos.

 

Ne-am îndreptat spre Vaslui. Ce am făcut acolo vă povestesc mâine.

 

Revin…

 

Fotografiile au fost realizate cu NIKON D810, folosind un obiectiv 24-70 cu f 2.8.

Iubesc pe toată lumea așa cum îl iubesc pe Dumnezeu.

Posted in Blog
on aprilie 5, 2017

Delta Dunării este cu adevărat specială, dar a trebuit să o lăsăm în urmă și să ne continuăm drumul.

Am făcut un mic popas la cetatea Enisala, ce datează din secolul XIII, ridicată de bizantini. Este foarte interesant să observăm că majoritatea cetăților au fost construite în vârfuri de dealuri, pentru a avea o vizibilitate bună în caz de atac. Pe de altă parte, mă gândesc că nu ar exista un alt loc mai impunător de atât.

Era o panoramă incredibilă, așa că am profitat de acest lucru și am făcut o meditație în plină natură, chiar și Ajna s-a lăsat impresionată de peisaj.

 

În drumul nostru spre Brăila a trebui să luăm bacul pentru a traversa Dunărea. Am prins un apus frumos pe barca imensă ce susținea atâtea mașini.

 

Am pornit spre Tecuci, unde am găsit un hotel frumos unde Ajna s-a bucurat de propriul pat și o grădină interioară plină de verdeață.

N-am stat mult aici și am pornit spre Piatra Neamț, în drum intersectându-ne cu multe sătuce pline de istorie. Aici i-am întâlnit și pe cei din familia Sima, niște oameni ospitalieri, generoși și cu suflet mare. I-am zărit din drum și am oprit mașina pe loc, era o casă modestă, fără gard, înconjurată de natură. Deși nu aveau prea multe, voiau să ne ofere din nimicul lor. Mesajul pe care l-au ales a fost impresionant – Iubesc pe toată lumea așa cum îl iubesc pe Dumnezeu.

 

Tot în această zonă l-am întâlnit și pe domnul Anton Gheorghe din Oituz , care împreună cu prietenul lui își pierdeau vremea pe băncile din sat, ascultând muzică la telefon și discutând despre politică și femei frumoase. Un om degajat, plin de umor, care, aparent, a făcut foarte multe la viața lui, spunându-ne că a lucrat chiar și în capitală. Chiar dacă eu nu mă încadram întru totul în idealurile lui de frumusețe, spunându-mi că mai trebuie să mai pun câteva kilograme pe mine, ne-am amuzat copios alături de el.

 

 

Am ajuns târziu în Piatra Neamț, la o pensiune micuță dar primitoare, păzită de doi ciobănești iubitori.

 

Ce am făcut aici o să vă povestesc mâine.

 

Revin…

 

Fotografiile au fost realizate cu un aparat NIKON D810, folosind un obiectiv 24-70 cu f 2,8.

 

 

 

 

 

În Delta Dunării găsim iubire

Posted in Blog
on aprilie 4, 2017

Așa cum vă povesteam și ieri, am pornit cu entuziasm în turneul național al proiectului Iubesc. Experiența din Deltă a fost unică, iar peisajul și oamenii de-o frumusețe rară.

Am pornit de dimineață toți trei pentru a căuta o modalitate de a ajunge atât în Deltă cât și la Gura Portiței. Am găsit un pescar simpatic care ne-a lăsat să o luăm și pe Ajna în barcă cu noi, iar spre surprinderea noastră, toți ne-au întâmpinat cu brațele deschise, fără a întâmpina vreo problemă. Ne-am suit cu nerăbdare în barcă și am pornit spre plajă. Gura portiței este un loc impecabil, cu o plajă plină de scoici și căsuțe din stuf, colorate în albastru și alb. Este un loc neatins de tehnologie, iar asta m-a atras foarte mult, aș spune chiar că este o mică Vama Veche de acum vreo 20 de ani.

Ajna și-a făcut și prieteni, ca de fiecare dată, iar din câte am înțeles, acest nou prieten al ei aparținea poliției de frontieră. Deși pare o adevărată luptă, cele două doar se jucau.

Am plecat după să explorăm Delta și ne-am oprit la Insula Pelicanilor. Este impresionant cum aceste păsări străbat mii de km în zbor pentru a ajunge înapoi în Deltă pe timpul verii. Sunt protejate prin lege, iar noi am nimerit perioada de prohibiție, neavând voie să pescuiești în Deltă.

 

Aici i-am cunoscut și pe Alex și Cami care au vrut și ei să se alăture proiectului nostru.

 

 

Delta Dunării este cu adevărat un loc unic și frumos unde poți să întâlnești localnici iubitori. Am pornit în nordul tării, prin ce sate și locuri vom merge în continuare, veți vedea mâine, până atunci, bucurați-vă de Deltă.

 

Fotografiile au fost realizate cu un Nikon d810 și un obiectiv 24-70 cu f 2,8.

 

Revin..

 

 

Ce iubesc românii

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 3, 2017

Probabil v-ați obișnuit cu mine și cu întrebarea mea veșnică: „Tu ce iubești?” , mii de români răspunzându-mi la ea. După cum bine știți, am mers cu Proiectul Iubesc în multe orașe și am organizat câteva turnee. Acum m-am gândit să schimb puțin proiectul și să îl fac cât mai autentic, așa că am pornit la drum cu Vali și Ajna (câinele nostru), pentru a pune această întrebare la cât mai mulți oameni. Idee este la fel, dar fotografiile s-au schimbat. În loc să fac poze oamenilor într-un studio sau o locație, mă duc la ei „acasă” și le fac poze în mediul lor.

Nu vreau să vă rețin prea mult, așa că voi lăsa imaginile să vorbească.

Am pornit la drum spre Constanța, unde ne-am oprit puțin pe malul mării, am prins o vreme frumoasă iar Ajna s-a arătat foarte entuziasmată de ceea ce se petrece.

 

 

Nu am poposit mult aici și ne-am continuat drumul spre Jurilovca, acolo unde drumeția noastră a început. Ne-am cazat la o pensiune frumoasă, care, pe lângă faptul că era poziționată în inima naturii, accepta și animale, o problemă destul de mare atunci când pornești cu animalul de companie la drum.

 

 

Ne-am lăsat bagajele și am început să ne alăturăm sătenilor, întrebându-i despre iubire. Aici l-am cunoscut și pe domnul Ștefan, fost irigator, care, nemulțumit de plecarea nepoților în străinătate, și-a exprimat cu patos iubirea de țară.

 

Jurilovca este un sat cu tradiție, oamenii îmbrăcâdu-se încă în costume specifice zonei, colorați în exterior dar și în interior. Am fost fascinată de acest loc și am vrut să ne continuăm călătoria în Deltă, lăsând acest sat primitor în urmă.

Ce am descoperit în acea zonă și ce anume am fotografiat o să vedeți curând. Până atunci vă las să vă bucurați de ce am făcut în Jurilovca.

 

 

Revin…

Tu ce iubești?

 

Fotografiile au fost realizate cu Nikon D810, folosind un obiectiv 24-70 cu f2,8. 

Omul nu este un lucru

Posted in Uncategorized
on noiembrie 14, 2016

Când eram mică, eram un observator al lumii, întrebam și așteptam să mi se dea răspunsuri, priveam și acumulam informații ce ulterior m-au făcut să fiu eu, un eu de care nu știu câtă nevoie am. Mama îmi spunea mereu : „Ești un copil, trecut nu ai, ci doar prezent și viitor, învată și creează-ți viitor, căci viitorul îți va fi prezent și trecut”. Așa că m-am dus la școală, la biserică, am ascultat știrile de la ora 5 și am devenit un cetățean corect, învățat și respectos, cu frici necontrolate și vise înfundate.

Copilul vine gol pe lume, fără nimic înscris în el. Pentru societate el nu există, ci urmează să fie, este un proces. Atât preotul, profesorul cât și politicianul investesc în fiecare copil, pentru că fiecare copil este un potențial, atât de bine cât și de rău. Politicianul caute să câștige voturi, iar acest potențial prieten, este abătut către o cale care va îndeplini dorința politicianului. Cine este profesorul fără elevi, cine este Papa fără creștini și cine este politicianul fără susținători? Intrăm într-o lume unde ni se impregnează adevăruri moștenite, ni se dă o religie, ni se zice să învătăm matematici și să respectăm puterea. Dar noi ce vrem de fapt ? Suntem întrebați noi oare dacă vrem sau nu să mergem la biserică? Să fim creștini sau budiști? Părinții , la rândul lor, niște copii cu credințe moștenite, îți transmit și ție dogma lor. Grija lor e din iubire, iar de aceea ei pot fi exploatați ușor din exterior. Libertatea de a alege este cel mai mare lux modernist. Pretutindeni există oameni cu interese personale în fiecare copil, copilul fiind o tablă neagră, nimic nu este înscris pe el, problema este în mâna celui ce ține creta. Copilul crește și devine adolescent, iar atunci realizează că nu este ceea ce vrea să fie, începe  să aibă ură pentru educație, politică și chiar părinți. Atunci ajunge într-o extremă, i se zice că este lipsit de control. Problema pe care nu o observă părintele și pe care nu o poate recunoaște este că acest copil s-a aflat deja într-o extremă în copilărie, iar trezit ulterior, dă în altă extremă bolnăvicioasă, unde vrea să respingă adevărurile ce i s-au dat. Și-atunci acel copil, adolescent, tânăr și în final bătrân, se luptă cu ceea ce i s-a oferit în copilărie, încercând să-și găsească buretele ce-ar putea șterge creta, dar în acel moment este deja mult prea târziu. Copilul a fost infectat cu cel mai contagios și fără de leac virus.

Cea mai mare dificultate a adultului este că pretinde că știe mai bine. Copilul permite această cunoaștere din simplul motiv că el nu știe ce va deveni. Copilul, de altfel, nu este conștient că adulții nu știu mai bine. Mi s-au tăiat aripile de multe ori când eram copil, mi s-au spulberat vise din simplul fapt că nu eram făcută pentru ele, că nu aveam talent, curaj sau suficient de mulți bani. M-am îndreptat spre o lume accesibilă mie, am moștenit informații și-am devenit un adult coerent. Dar într-o zi, aflată în anii adolescentini, mi-am dat seama de ceva, informația trebuie acceptată, dar trecută printr-un filtru personal. Cunoașterea nu înseamnă nimic fără experiență. Eram în gimnazială, la ora de geografie, învățam capitalele europene. Pentru a învăța ceva trebuia să înțeleg întâi totul logic, aici apărea și marea problemă cât și certurile cu profesorii, căci nu mi se dădeau răspunsuri satisfăcătoare. Uitându-ne pe hartă, după oră, m-am dus la profesor și l-am întrebat: „De ce pe hartă există linii între tări, există și în realitate ?”. Profesorul a început să râdă și a plecat, iar în acel moment m-am simțit extrem de prost, mi se părea că nimic nu are logică, că învăț niște lucruri eronate și nimeni nu mă poate ajuta în privința asta. De-atunci am refuzat să mai pun întrebări aparent stupide și să preiau informația ca atare. Nimic mai greșit, am ieșit ulterior din țară și chiar nu existau linii, de ce profesorii nu au imaginație și de ce îți predau o cunoaștere ce nu le aparține?

Mai târziu, aflată deja în liceu, cu un repuls deosebit în ceea ce privește societatea și învățământul, pun o întrebare retorică tatălui meu vitreg: „Tu asculți manele?”, și încep să râd, având în vedere că tricourile cu ACDC nu-mi lipseau din garderobă. Pe moment, nu-mi spune nimic, iar după o săptămână vine la mine și-mi zice: „Nu îmi plac”. Nu înțelegeam nimic, uitasem întrebarea, dar m-a lămurit îndată. Mi-a spus că a asultat timp de o săptămână mai multe tipuri de manele, de la diferiți interpreți și nu i-au plăcut. Am muțit pentru o secundă și mi-am dat seama că devenisem exact ce nu suportam, un ignorant. Nu ascultasem niciodată o manea cap-coadă pentru a spune că nu-mi place, ci moștenisem un adevăr ce nu-mi aparținea. Mi-am cerut scuze față de tatăl meu și atunci a fost prima dată când am conștientizat că experiența este singura cunoaștere validă.

Revenind la copil, soluția pentru a putea crește un copil este de-ai da posibilitatea experienței și alegerii. Nu te face doctor pentru că sunt și eu doctor, nu fi creștin pentru că așa sunt și eu, nu fi artist dacă ție-ți plac cifrele. Lasă copilul să descopere lumea, nu i-o da gata creată, căci experiența te face să diferențiezi singur binele de rău, și să nu uităm că atât binele cât și răul sunt concepte relative. Binele meu nu trebuie să corespundă cu al tău. Rolul părintelui este de a îndruma ființa, nu de a picta obiectul. Deși credem că știm mai bine, ne comportăm cu acești copii fără a vedea ființa și conștiința lor, ci mai mult vedem în ei un obiect ce poate să fie pictat, întreținut și rașchetat.

Lasă copilul să zboare, căci libertatea este cel mai suprem act de iubire.

 

Revin…