Browsing Tag:

marta popescu

De la Paris la Vaslui

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 27, 2017

S-a făcut seară și ne-am îndreptat cu o oarecare grabă spre Vaslui, un oraș mic, cu nu foarte multă istorie, dar „renume” mare. Sunăm într-un ultim moment pentru a găsi o pensiune care ne poate primi și cu Ajna.

Ajunși în fața locației și crezând că am greșit adresa din cauza manelelor date la maxim ce se auzeau din interior, am rămas toți în mașină pentru a reflecta puțin și a încerca să găsim altă variantă. Obosiți și oarecum anoști, am ales să rămânem acolo peste noapte, era deja târziu și aveam nevoie de odihnă. Intrând în pensiune, ne-a întâmpinat recepționistul, un băiat cu un zâmbet cald, care, cu brațele deschise ne primește și, ulterior, ne duce spre camera noastră. Am fost oarecum amuzați de ceea ce se petrecea, mai ales că, atât eu cât și Vali, preferăm muzica jazz și rock, iar această întâmpinare grandioasă era puțin prea mult pentru amândoi. Într-un mod paradoxal, ținând cont și de faptul că eram destul de obosiți, ne hotărâm să coborâm pentru a vedea ce se întâmplă.

O sală mare, cu pereții roz și barul spre ieșire, cu păcănelele undeva în dreapta și o mini-scenă așezată frontal- O primă imagine a sălii de eveniment din Vaslui.

Ne-am îndreptat spre bar și l-am salutat din nou pe băiatul de la recepție, care acum era barman. I-am cerut un whisky sec și 2 minute din timpul dumnealui, pentru a ne povesti despre afacerea pensiunii din Vaslui. Aparent, manelele erau cântate live de un band, ceea ce m-a impresionat într-o oarecare măsură. I-am povestit despre proiectul meu și ce anume caut să fotografiez, așa că fără nicio ezitare, pleacă și se întoarce cu domnul Costel Spânache, un domn cu o înfățișare aristocrată, amintindu-mi de Zubin Mehta. Ieșim cu dumnealui afară și-i punem câteva întrebări. Ne-a povestit în mare despre viața lui, faptul că are studii în muzică și că știe să cânte la câteva instrumente, lucru ce ni l-a dovedit ulterior. Auzind aceste lucruri, am rămas cel puțin uimită, dar în capul meu mă frământa o întrebare :” De ce aici și de ce manele? „. Ne-a invitat înăuntru pentru a ne cânta ceva, iar, ca prin magie, mica sala din Vaslui s-a transformat într-o cameră de concert, iar domnul Costel și-a pus colegii de cântare la treabă. Ne-a cântat piese alese și de un rafinament rar, în diferite limbi și la diferite instrumente. M-am emoționat teribil, mintea-mi zbura în 1000 de locuri și sala era îmbibată de piese precum „Besame mucho”.

 

După ce ne-a demonstrat ce poate, ne-a invitat afară pentru a discuta pe îndelete ceea ce tocmai s-a întâmplat. A fost un moment unic, care m-a lăsat fără suflare, iar, pentru o clipă, cuvintele nu-și mai aveau deloc rost. Mă simțeam ignorantă, lucru pe care nu pot spune că-l simt prea des, dar se pare că, încă o dată, am pus ștampile pe oameni fără a-i cunoaște. Ne-a povestit cum și-a petrecut anii pe străzile Parisului, cântând alături de chitara lui, cum și-a dedicat viața pentru muzică și cum o va mai face și în continuare. Domnul Costel cântă în prezent la simfonia din Vaslui și are de gând să concerteze chiar și-n capitală. S-a întors acasă, spune el, căci Vasluiul tot „acasă” rămâne, concept pe care cu greu îl găsești pe Champs-Élysées. 

Aici i-am cunoscut și pe membrii trupei ACORD, Nelu Căldare, Bojoagă Viorel și Barbu Georgian, cei trei cântând la voce, dar și pe ce Marian Bârzoi, care cântă atât la clape, cât și la tobe și trompetă.

 

Povestea continuă cu tânărul solist, Georgian, care ne-a invitat a doua zi la el acasă pentru a ne împărtăși povestea lui de viață.

 

A doua zi, Vasluiul s-a bucurat de soare, iar domnul Costel ne-a invitat să luăm masa în oraș înainte să plecăm. Aflați aici, mi-a împărtășit și ceea ce iubește. – Sănătatea, Muzica, Familia, Vasluiul și Parisul.

A fost o experiență înfloritoare, unde am făcut abstracție de moștenirea educațională pe care o am și, prin excelență, am primit cu brațele deschise noi practici. Deschide-ți ochii, dar mai ales inima, iar în acel moment, universul va gravita în jurul ființei tale.

 

Revin…

 

Au cinéma MON AMOUR

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 11, 2017

Cu o zi în urmă nu puteam spune că știu foarte multe despre Piatra Neamț, un oraș pierdut prin Subcarpați, aflat undeva nu foarte departe de Iași, dar, din întâmplare, aveam câteva idei despre personalitatea debordantă a locuitorilor din nord-est. Din școală nu înveți multe, sistemul actual îți „predă”, la propriu, moștenirile gândirii filtrate, nu doar prin filtrul personal, ci mai degrabă prin cel colectiv, care, din punctul meu de vedere nu descrie prea bine așa zisul adevăr. Revenind, experiența este indispensabilă pentru un om ce vrea să descopere și/sau să-și păstreze o credință. Așa s-a întâmplat și în acest mic orășel de lângă munți, unde l-am întâlnit pe domnul Victor Purice, care, prin perseverentă dar mai ales prin creativitate, a reinventat, într-un mod iconic, Cinema Dacia.

Auzisem vag de acest domn și de Cinema Dacia, așa că m-am hotărât să trec și pe la dumnealui, dacă tot ajunsesem în orașul vegheat odinioară de Ștefan cel Mare. Am intrat în clădire, o sală mare, plină de povestea a zeci de postere de film. Aici l-am găsit și pe domnul Victor, care, întâmplător sau nu, preferă să-și petreacă cea mai mare parte din timp în clădirea cinemaului. Ne-a primit cu brațele deschise și ne-a povestit despre pasiunea pe care o are pentru film, dar, în mod particular, pentru acest mic, în prezent mare, cinema. În toamna lui 2016 și-a făcut debutul filmul „Cinema, mon amour”, regizat de Alexandru Belc, un film documentar în care se prezintă situația dramatică a domnului Victor, care se luptă din toate puterile pentru a salva de la mistuire Cinema Dacia, un loc care, cu greu, mai este circulat de omul modernist. Într-o lume în care multinaționalele apar de nicăieri, este destul de imposibil să mai convingi individul să aprecieze și să susțină unicitatea. Aflați aici, în biroul lui, ce-i descria cu exactitate trecutul, l-am rugat pe domnul Purice să ne spună ce anume iubește, explicându-i, în mare, despre proiectul meu și ceea ce aș vrea să promovez. S-a deschis și el în fața lumii și, așa cum era de așteptat, a scris acest mesaj pe foaia de hârtie.

 

Am rămas surprinsă de puterea pe care acest om o are, dar mai ales de iubirea pentru artă, iubire care l-a scos din impas. Oare este bine să ne păstrăm tradiția, să cumpărăm tot de la „boulangerie” sau să mergem la „supermarché”? Suntem cel puțin ignoranți să credem că produsul oferit de o multinațională este mai calitativ, cât despre originalitate, să fim serioși, omul modernist e tras la indigo, iar problema nu este în exterior, ci în gândire. Ni s-au prezentat atât de multe credințe încât ne este foarte greu să mai avem liber arbitru. Dacă analizăm trecutul, în prezent trăim cea mai liniștită și pacifistă perioadă din istoria omenirii, dar ceea ce mulți nu realizează este că libertatea în gândire nu mai există, ci urmăm un tipar impus de societate, trăind cu impresia că suntem autonomi, când adevărul este că niciodată în istoria omenirii n-am fost atât de controlați. 

 

Am plecat din acel loc cu sufletul împăcat, căci universul nu va lăsa în paragină omul ce trăiește prin iubire.

 

 

 

Aici puteți să vizionați trailer-ul:

 

Revin…

Mesaj pentru depresivul de ieri

Posted in Blog, Uncategorized
on octombrie 7, 2016

Poate este astenie de toamnă, sau poate ești prea tânăr să înțelegi al vieții drum, dar cu siguranță străzile se deșiră într-o armonie ciudat de perfectă sub pașii tăi. Fumezi, de curând ai început să și bei, ce ironie cruntă. Mama mereu mi-a spus să nu mă pierd în poezie, dar tata mi-a arătat cum viața este o pânză plină de culori aruncate în mii de direcții, poate acum înțeleg ce a trăit și Pollock. Este ciudat cum sunt o mulțime de sentimente adunate și amestecate, dar toutși e atât de greu să poți descrie ce simți.

Trăim într-o societate unde depresia și anxietatea sunt deja parte din noi, dar pentru mulți, este încă un subiect tabu. Mă aflam acum aproximativ 3 ani la o clinică particulară de psihiatrie, mai bine spus un apartament aflat la etajul doi al unui bloc de cartier, „frumos” amenajat, în stil românesc, cu flori de plastic și televizoare date pe programele de știri în sălile de așteptare. Stupid aș spune, pentru cineva care încă nu știe unde-și e sinele, știrile sunt lucrul ce te interesează cel mai puțin. Revenind, eu eram deja la a patra întâlnire cu psihiatrul, era o coadă interminabilă și programul de știri nu mă ajuta, ba chiar îmi dădea un sentiment ușor de anxietate, așa că am rugat pe cineva să stingă televizorul. Acum eram mai relaxată și puteam să-mi încarc mintea cu altceva, așa că am observat un lucru ce m-a debusolat total. Eram aproximativ șase oameni în sala de așteptare, de diferite vârste. În structura omului există un lucru destul de particular, îi place să se plângă. Cu toții am auzit vorbe precum:” Asta e răceală? Să vezi ce răceală am avut eu!” ,” Te doare burta? Să vezi cum e să ai ulcer ca și mine.” , ș.m.d. . Omul găsește scuze mereu, să arate cât este el de nepricopsit, de bolnav, de sărac. Dar nu și în acea sală de așteptare, deși toți eram la psihiatrie și toți știam de ce suntem acolo, toți încercau să pară cât mai normali posibil, vorbeau cât mai elevat, răspundeau foarte concret și zâmbeau ca răspuns la orice privire ce li se oferea. Nu este straniu ? Că ne place să ne recunoaștem aproape orice boală, dar când vine vorba de boala psihică, vrem să arătăm că „Eu sunt mai normal ca tine! Eu iau pastile mai slabe decât tine! Eu am făcut mai puține atacuri de panică!”. Greșeala omului modern este că nu-și recunoaște boala și da, depresia este o boală, la fel ca și anxietatea. Primul pas în vindecare este recunoașterea bolii, după urmează perioada de vindecare. Nu te poți duce să-ți pui o plombă dacă nu recunoști ca te doare măseaua. Poți evita contactul cu stomatologul, lăsând nervul să moară și durerea să dispară, dar până te hotărăști să te duci la medic, rămâi deja fără dinte. Nu poți să te vindeci de o boală complet dacă nu-i găsești cauza. Iar aici o să incep a vă spune experiența mea în legătură cu depresia, pașii pe care i-am urmat și cum m-am vindecat.


Am fost un copil ciudat, iar prin ciudat mă refer la diferit. Îmi plăcea să trăiesc în lumea mea plină de fantezie, eram introvertită și mă speria tot ce însemna societate, adaptare și reguli. De mică mi-a plăcut să fac lucrurile diferit, de accea am și avut probleme în familie. La vârsta de 13 ani am avut primul meu atac de panică, am simțit cum tot universul mi-a căzut în cap, n-am avut o copilărie prea fericită, ci mai mult una de coșmar. Părinții mei s-au despărțit când aveam 10 ani, lucru care m-a dezechilibrat total, trăiam în casă cu tatăl meu, un om destul de violet. Îmi uram viața, eram foarte săraci și plini de probleme. Pe mama o vedeam rar în perioada aia, iar ea era singura ființă care mă înțelegea.

Revenind, la 13 ani am avut prima depresie, s-a manifestat foarte urât, deși nimeni n-a știut despre asta. Am ținut-o ascunsă în mine până când nu s-a mai putut, atunci am reluat comunicarea cu mama, dar degeaba, eram într-un stadiu avansat de boală, nu mai puteam comunica, făceam atacuri de panică de la aproape orice și nu mai aveam niciun motiv să îmi continui viața. Pentru prima oară, atunci, am ajuns la psihiatrie. Eram extrem de supărată că mama m-a forțat să mă duc acolo, eram „doar supărată, asta nu însemna că sunt nebună, nu?”. Cam așa era gândirea pe care am moștenit-o. Am intrat în sală și nu am vrut să vorbesc cu nimeni, ba chiar am început să plâng pentru că ajunsesem în situația aia. tumblr_ocy18eRQHc1sy9hqio1_500Fără ca nimeni să știe, nici măcar eu, mama mi-a administrat niște pastile timp de 6 luni de zile, zicându-mi că sunt niște vitamine, dar în zadar, boala mea nu înceta, ba mai mult, eram într-o situație foarte dificilă, profesorii credeau că sunt în spital, tata credea că am anemie, dar doar mama știa ce se întâmplă. Într-o zi eram în curtea interioară a muzeului unde mama lucra, eu eram deconectată de tot, număram niște frunze cel mai probabil, și-atunci a venit la mine și mi-a spus cu un glas foarte calm dar dispertat că va trebui să înghetăm anul școlar, că nu am cum să recuperez toată materia și că nici nu mă pot duce așa la școală. Știu doar că, pentru prima dată în 6 luni, mi-am revenit la realitate, am spus un mare „NU!” și am plecat. Am conștientizat ce mi se întâmplă și mi-am propus să schimb totul la mine și să fiu pentru prima oară în viața mea ceea ce vreau eu să fiu, nu un om slab plin de frici. M-am dus acasă și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi tai părut, îl aveam foarte lung, dar nu mi-a plăcut niciodată, îl purtam doar pentru că așa trebuia să arate o fată. Așa că din prăul meu lung și blond, am rămas cu o tunsoare băiețească. Mi-am schimbat toate hainele și am început să mă îmbrac așa cum simțeam, m-am impus pentru prima oară în viața mea și a fost minunat. Mi-am învins teama de comunicare, am început să ascult în public ceea ce îmi plăcea și nu mai lăsam pe nimeni să-mi dicteze cine sunt. Au urmat niște ani grei după, unde fata model a devenit ea. Lucrul ce m-a readus la viață a fost conștientizarea, nu pastilele și nu faptul că-mi plângeam de milă.

Care era cauza?

-Eram ceea ce uram mai mult, un om neajutorat.

-Atât psihic cât și fizic purtam modelul omului pe care părinții și societatea mi l-au impus.

Ce a urmat?

-Înfruntarea.

-Regăsirea.

-Schimbarea.tumblr_oa939oZngw1tnjz80o1_500


Voi face un ocol mare, revin cu mai multe concluzii la final. Am ajuns la vârsta de 21 de ani, vârstă ce mi-a marcat viața. Eram în plină activitate, cream, iubeam și eram prezentă. Dar totuși… Aveam niște lucruri nerezolvate, așa că la 21 de ani am avut o mare cădere psihică, iar când spun mare, mă refer la ceva extrem de puternic. Știam deja ce înseamnă depresia, dar de ce o resimțeam atunci ? Am avut primele atacuri de panică, pe care nu le înțelegeam deloc, mai ales că nu aveam mari motive. După a intrat depresia, plângeam mai mereu fără motiv, nici măcar nu știam până atunci că este posibil. Când eram mică aveam motive să plâng, acum nu prea. Am trecut totuși peste, până când a intrat și anxietatea în acțiune. Era ceva nou pentru mine, ajunsesem să nu mai pot să ies din casă, de fiecare dată când o făceam intram în panică, așa că mă întorceam înapoi. Eram disperată, nu-mi puteam continua activitatea, relatiile mi s-au rupt, rând pe rând, toate. Nu spuneam nimănui prin ce trec, nu voiam să-mi pună ștampila de „nebună”, așa că preferam să mă retrag în liniște. Ajunsesm la un nivel atât de avansat al bolii încât m-a afectat foarte mult fizic, am slăbit 10 kg în 3 săptămâni, ajunsesem să am 36 de kg. Nu simțeam nevoia de mâncare, de somn sau de socializare. Mi-am luat inima în dinți și cu greu am ajuns la un psihiatru, care, cu greu, m-a convins să iau tratament. Inițial am refuzat, dar după mi-am zis că nu există altă cale, așa că mi-a dat Zoloft -100, de două ori pe zi și Lexotan. E un tratament destul de dur, așa că primele săptămâni mă simțeam mai rău decât fără, dormeam 20 de ore pe zi, iar când eram trează aveam doar gânduri de suicide. Nu-mi mai păsa de nimic, așa că am început să fumez și să beau. Nu mă refer la un păhărel, ci cantități foarte mari, până nu mai știam de mine, era singurul mod prin care puteam să ies din casă. Alcoolul îmi reducea anxietatea, iar cobinația prostească dintre Zoloft și alcool te putea ucide, dar chiar nu-mi păsa de lucrul ăsta. Am dus-o așa timp de șase luni, timp în care mă duceam lunar pentru a îmi lua tratament. Mi s-a zis că nu provoacă dependență, așa că nu aveam o problemă în a lua pastilele. Asta până într-o zi când pshiatra mea a plecat din țară iar eu am rămas fără tratament, fără să exagerez, după două zile de la întreruperea tratamentului, am intrat într-o stare de disperare, așa că am început să sparg totul din casă pentru a găsi o pastilă căzută pe undeva. M-am trezit pentru prima dată la realitate și mi-am spus:” Ce am devenit? Eu dețin controlul, sau sunt o marionetă ? Atunci mi-am spus Gata! De aici preiau controlul! „. tumblr_oc2fv0v7wv1tcjhcco1_500Și-atunci am început să mă regăsesc, să caut adânc motivul stării mele și să încerc să-l vindec. Iar vindecarea începe prin tine. Problema mea, așa cum a fost și la 13 ani, a fost faptul că am dat vina pe societate, pe părinți, prieteni, dar nu și pe mine. Pentru prima dată mi-am asumat vina și mi-am găsit sinele vinovat, așa că am luat telefonul și mi-am sunat familia și prietenii și mi-am cerut scuze pentru tot, de la experiențele din copilărie, până la cele mai mici supărări. Trebuia să fiu împăcată cu mine, chiar dacă am avut traumatisme în copilărie, cine sunt eu să judec oamenii de lângă mine. L-am sunat pe tata și i-am zis „Te înțeleg! Știu de ce mă băteai în copilărie și te iert!”, iar lista a continuat până în momentul în care m-am simțit eliberată. Schimbarea începe cu tine! Nu e vina dulciurilor pentru că ai carie! E vina ta că ai mâncat dulciuri noaptea! Cam așa a fost și în cazul meu, m-am împăcat cu trecutul meu, iar după viitorul era doar un detaliu. Omul deprimat trăiește în trecut, anxiosul în viitor, dar omul fericit în prezent. De-atunci am ales prezentul, clipa, m-am împăcat cu tot ceea ce mi s-a întâmplat, cu tot ceea ce s-ar putea întâmpla și am decis să rămân doar aici și acum.


Nu spun că este ușor, nu spun că mi-a fost ușor să renunț la pastile, ba chiar am mai luat, chiar recent, dar niciodată nu o să revin la gradul acela de boală, căci eu o dețin, nu ea pe mine. Nu vă așteptați ca mâine să fie totul doar miere și lapte, depresia se tratează în timp, poate că sensibilitatea rămâne, nevoia de atenție, de iubire, de înțelegere, dar primul pas este făcut, iar atunci când ne hotărâm că deținem controlul, nimnic și nimeni nu ne va mai sta în cale. Nu pot spune că mi-e ușor să vorbesc despre problemele mele public, dar am vrut să vedeți ce se află în spatele unei așa zise măști sociale. Primesc multe mesaje în care sute de oameni îmi destăinuiesc stările, experiențele și vă pot spune, oameni dragi, nu e nimic ce nu se poate trata și vindeca. Trebuie să săpați adânc și să vedeți unde este cauza, motivul pentru care ați ajuns aici. Viața este frumoasă, în esență, noi suntem cei care punem nămol pe ea, noi suntem cei care provocăm situații fără de scăpare. Depresia nu este o joacă, este ceva serios și credeți-mă, toți cei care ați întâlnit oameni care sufera de așa ceva, nu vă mai gândiți că este doar în capul lor, este o boală și trebuie tratată, iar iubirea, întelegerea și afecțiunea sunt cele mai bune pastile. Nu fugiți de ceea ce nu cunoașteți, ci imbrățișați ideea și spuneți :„Nu este nimic nefiresc cu tine!” . Iar tu, uită-te în oglindă si spune-ți:” Nu este nimic nefiresc cu mine! Eu dețin controlul! Eu spun STOP, aici și acum!”

Un cuvând poate schimba  o viață, iar eu sunt alături de voi, așa că dacă suferiți de această boală, nu o mai țineți în voi! Spuneți public ceea ce simțiți, iar oamenii vă vor ajuta. Haideți să învingem depresia odată pentru totdeauna!

Primul pas- RECUNOAȘTEREA (am o problemă)

Al doilea pas- ACCEPTAREA (problema mea e reală)

Al treilea pas- TRATAREA (căutarea cauzei)

Ultimul pas – VINDECAREA (îmi rezolv trauma)tumblr_o4fbdwIi311tzv1dpo1_500


 

Nu există PREA DIFERIT, nu există DEFECT, nu există URÂT, nu exiști decât tu, iar TU ești perfect, AICI și ACUM.

 

#LOVEWINS