Browsing Tag:

martapopescu

Royal Market at Electric Castle

Posted in Blog
on iulie 19, 2017

Ultima zi la Electric Castle a fost mai mult decât emoționantă, cu greu am putut pleca acasă când noaptea s-a sfârșit.

Am asistat la o ploaie cu soare, iar oamenii nu s-au deranjat în a-și pune pelerinele pe ei.

Am fost la #royalmarket și la #royalgrill . Puteți vedea mai jos toate imaginile.

Mâine voi scrie un articol despre toată experiența Electric Castle.

Enjoy.

Royal Garden at Electric Castle

Posted in Blog
on iulie 16, 2017

Ieri m-am trezit devreme, mi-am băut cafeaua în liniște și am pornit spre Electric Castle.

Mulți oameni, multe povești. Anul acesta am fost puțin mai pregătiți, cu pelerine de ploaie și cizme de cauciuc, iar curcubeul s-a arătat și el.

Am surprins puțin din agitația cât și din liniștea de ieri.

Ieri m-am aflat la #RoyalGarden , cu limonada într-o mână și aparatul în cealaltă. Astăzi mă găsiți la #royalmarket și #royalfoodcourt , fiți pe fază și zâmbiți frumos. 🙂

Enjoy #ElectricKingdom !

 

Royal Wheel at Electric Castle

Posted in Blog
on iulie 15, 2017

Soare cald, zâmbete autentice și libertate.

 

Am ajuns din nou la Cluj, în orașul meu de suflet. De data aceasta m-am gândit să surprind autenticitatea trăirilor de la Electric Castle, m-am echipat cu un teleobiectiv și ”m-am ascuns” pe lângă #royalwheel pentru a vă face poze. Ce a ieșit, puteți să vedeți în imaginile de mai jos.

Fiți pe fază, astăzi o să fiu la #RoyalGarden pentru a vă fotografia.

 

 

 

 

În vizită la familia Barbu

Posted in Blog
on iulie 4, 2017

Încep.

Nu vreau să fac vreo introducere sau să îmbunez într-un fel povestea ce o voi spune, așa că sar direct la intrigă.

M-am dus în vizită la familia Barbu, cunoscându-l pe Georgian într-o pensiune din Vaslui, în timp ce cânta alături de trupa lui. Dați un click la articolul din urmă, aveți acolo suficient de multe detalii.

Am intrat în așa zisa grădină, în așa zisa casă. Totul este gri. Tot.

Am trăit cu impresia că din 45 s-au schimbat multe, că avem cu toții posibilitatea să ne educăm, să ne angajăm sau să ne facem planuri de viitor. Greșit, nimic din ceea ce eu am crezut nu este adevărat, atunci când omul se gândește strict la supraviețuire, eul nu mai are timp să gândească. De aceea nordicii sunt depresivi, iar africanii n-au auzit de anxietate și atacuri de panică.

 

Revenind la subiect, pentru că v-am promis o intrigă, Georgian trăiește cu familia lui în Vaslui, au un copil și mai urmează încă unul, trăiesc din cântările care nu-i pot asigura mai nimic, nu au apă, gaz sau măcar un acoperiș. Casa (nu aș vrea să o numesc așa) este dărăpănată, iar visul cel mai mare al lui Georgian, cel puțin în prezent, este să nu-l prindă iarna fără căldură. Cred că putem ajuta. Sper.

 

Georgian este un om bun, muncitor și blând. Nu intru în detalii.

 

Oamenii aceștia au nevoie de alți oameni!

 

Vă mulțumesc.

 

 

De la Paris la Vaslui

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 27, 2017

S-a făcut seară și ne-am îndreptat cu o oarecare grabă spre Vaslui, un oraș mic, cu nu foarte multă istorie, dar „renume” mare. Sunăm într-un ultim moment pentru a găsi o pensiune care ne poate primi și cu Ajna.

Ajunși în fața locației și crezând că am greșit adresa din cauza manelelor date la maxim ce se auzeau din interior, am rămas toți în mașină pentru a reflecta puțin și a încerca să găsim altă variantă. Obosiți și oarecum anoști, am ales să rămânem acolo peste noapte, era deja târziu și aveam nevoie de odihnă. Intrând în pensiune, ne-a întâmpinat recepționistul, un băiat cu un zâmbet cald, care, cu brațele deschise ne primește și, ulterior, ne duce spre camera noastră. Am fost oarecum amuzați de ceea ce se petrecea, mai ales că, atât eu cât și Vali, preferăm muzica jazz și rock, iar această întâmpinare grandioasă era puțin prea mult pentru amândoi. Într-un mod paradoxal, ținând cont și de faptul că eram destul de obosiți, ne hotărâm să coborâm pentru a vedea ce se întâmplă.

O sală mare, cu pereții roz și barul spre ieșire, cu păcănelele undeva în dreapta și o mini-scenă așezată frontal- O primă imagine a sălii de eveniment din Vaslui.

Ne-am îndreptat spre bar și l-am salutat din nou pe băiatul de la recepție, care acum era barman. I-am cerut un whisky sec și 2 minute din timpul dumnealui, pentru a ne povesti despre afacerea pensiunii din Vaslui. Aparent, manelele erau cântate live de un band, ceea ce m-a impresionat într-o oarecare măsură. I-am povestit despre proiectul meu și ce anume caut să fotografiez, așa că fără nicio ezitare, pleacă și se întoarce cu domnul Costel Spânache, un domn cu o înfățișare aristocrată, amintindu-mi de Zubin Mehta. Ieșim cu dumnealui afară și-i punem câteva întrebări. Ne-a povestit în mare despre viața lui, faptul că are studii în muzică și că știe să cânte la câteva instrumente, lucru ce ni l-a dovedit ulterior. Auzind aceste lucruri, am rămas cel puțin uimită, dar în capul meu mă frământa o întrebare :” De ce aici și de ce manele? „. Ne-a invitat înăuntru pentru a ne cânta ceva, iar, ca prin magie, mica sala din Vaslui s-a transformat într-o cameră de concert, iar domnul Costel și-a pus colegii de cântare la treabă. Ne-a cântat piese alese și de un rafinament rar, în diferite limbi și la diferite instrumente. M-am emoționat teribil, mintea-mi zbura în 1000 de locuri și sala era îmbibată de piese precum „Besame mucho”.

 

După ce ne-a demonstrat ce poate, ne-a invitat afară pentru a discuta pe îndelete ceea ce tocmai s-a întâmplat. A fost un moment unic, care m-a lăsat fără suflare, iar, pentru o clipă, cuvintele nu-și mai aveau deloc rost. Mă simțeam ignorantă, lucru pe care nu pot spune că-l simt prea des, dar se pare că, încă o dată, am pus ștampile pe oameni fără a-i cunoaște. Ne-a povestit cum și-a petrecut anii pe străzile Parisului, cântând alături de chitara lui, cum și-a dedicat viața pentru muzică și cum o va mai face și în continuare. Domnul Costel cântă în prezent la simfonia din Vaslui și are de gând să concerteze chiar și-n capitală. S-a întors acasă, spune el, căci Vasluiul tot „acasă” rămâne, concept pe care cu greu îl găsești pe Champs-Élysées. 

Aici i-am cunoscut și pe membrii trupei ACORD, Nelu Căldare, Bojoagă Viorel și Barbu Georgian, cei trei cântând la voce, dar și pe ce Marian Bârzoi, care cântă atât la clape, cât și la tobe și trompetă.

 

Povestea continuă cu tânărul solist, Georgian, care ne-a invitat a doua zi la el acasă pentru a ne împărtăși povestea lui de viață.

 

A doua zi, Vasluiul s-a bucurat de soare, iar domnul Costel ne-a invitat să luăm masa în oraș înainte să plecăm. Aflați aici, mi-a împărtășit și ceea ce iubește. – Sănătatea, Muzica, Familia, Vasluiul și Parisul.

A fost o experiență înfloritoare, unde am făcut abstracție de moștenirea educațională pe care o am și, prin excelență, am primit cu brațele deschise noi practici. Deschide-ți ochii, dar mai ales inima, iar în acel moment, universul va gravita în jurul ființei tale.

 

Revin…

 

Au cinéma MON AMOUR

Posted in Blog, Uncategorized
on aprilie 11, 2017

Cu o zi în urmă nu puteam spune că știu foarte multe despre Piatra Neamț, un oraș pierdut prin Subcarpați, aflat undeva nu foarte departe de Iași, dar, din întâmplare, aveam câteva idei despre personalitatea debordantă a locuitorilor din nord-est. Din școală nu înveți multe, sistemul actual îți „predă”, la propriu, moștenirile gândirii filtrate, nu doar prin filtrul personal, ci mai degrabă prin cel colectiv, care, din punctul meu de vedere nu descrie prea bine așa zisul adevăr. Revenind, experiența este indispensabilă pentru un om ce vrea să descopere și/sau să-și păstreze o credință. Așa s-a întâmplat și în acest mic orășel de lângă munți, unde l-am întâlnit pe domnul Victor Purice, care, prin perseverentă dar mai ales prin creativitate, a reinventat, într-un mod iconic, Cinema Dacia.

Auzisem vag de acest domn și de Cinema Dacia, așa că m-am hotărât să trec și pe la dumnealui, dacă tot ajunsesem în orașul vegheat odinioară de Ștefan cel Mare. Am intrat în clădire, o sală mare, plină de povestea a zeci de postere de film. Aici l-am găsit și pe domnul Victor, care, întâmplător sau nu, preferă să-și petreacă cea mai mare parte din timp în clădirea cinemaului. Ne-a primit cu brațele deschise și ne-a povestit despre pasiunea pe care o are pentru film, dar, în mod particular, pentru acest mic, în prezent mare, cinema. În toamna lui 2016 și-a făcut debutul filmul „Cinema, mon amour”, regizat de Alexandru Belc, un film documentar în care se prezintă situația dramatică a domnului Victor, care se luptă din toate puterile pentru a salva de la mistuire Cinema Dacia, un loc care, cu greu, mai este circulat de omul modernist. Într-o lume în care multinaționalele apar de nicăieri, este destul de imposibil să mai convingi individul să aprecieze și să susțină unicitatea. Aflați aici, în biroul lui, ce-i descria cu exactitate trecutul, l-am rugat pe domnul Purice să ne spună ce anume iubește, explicându-i, în mare, despre proiectul meu și ceea ce aș vrea să promovez. S-a deschis și el în fața lumii și, așa cum era de așteptat, a scris acest mesaj pe foaia de hârtie.

 

Am rămas surprinsă de puterea pe care acest om o are, dar mai ales de iubirea pentru artă, iubire care l-a scos din impas. Oare este bine să ne păstrăm tradiția, să cumpărăm tot de la „boulangerie” sau să mergem la „supermarché”? Suntem cel puțin ignoranți să credem că produsul oferit de o multinațională este mai calitativ, cât despre originalitate, să fim serioși, omul modernist e tras la indigo, iar problema nu este în exterior, ci în gândire. Ni s-au prezentat atât de multe credințe încât ne este foarte greu să mai avem liber arbitru. Dacă analizăm trecutul, în prezent trăim cea mai liniștită și pacifistă perioadă din istoria omenirii, dar ceea ce mulți nu realizează este că libertatea în gândire nu mai există, ci urmăm un tipar impus de societate, trăind cu impresia că suntem autonomi, când adevărul este că niciodată în istoria omenirii n-am fost atât de controlați. 

 

Am plecat din acel loc cu sufletul împăcat, căci universul nu va lăsa în paragină omul ce trăiește prin iubire.

 

 

 

Aici puteți să vizionați trailer-ul:

 

Revin…